Acum câteva luni, după ce m-a certat doctorul că mă îndrept spre pierzanie dacă mai continui cu stilul ăsta de viață haotic, am decis că trebuie să fac o schimbare (sau mai multe) și să îi zic bun venit sănătății și adio nopților nedormite, mâncărurilor nesănătoase și pe ici pe colo alcoolului. :))

Printre multele schimbări pe care le-am făcut în legătură cu stilul meu de viață, mai exact trecerea la un program regulat de somn (regulat, nu altfel :)) ), excluderea din alimentație a grăsimilor în exces, a prăjelilor și a sucurilor și începerea unui program bine structurat de antrenament, am început să beau și multă apă fiindcă nu prea excelam la capitolul ăsta până să mă anunțe medicul că nu e ceva în ordine în organismul meu din cauza asta. Să vă zic și schimbările în bine pe care le-am observat de când am început să beau câte 3-4-5 litrii de apă în fiecare zi:

Sunt mai odihnit – Apa pentru mine are efect asemănător cu cafeaua și ciocolata, doar că apa nu te forțează la fel ca celelalte să te storci de energie ci îți dă energie de care într-adevăr ai nevoie.

Nu mai am diverse dureri – Cred că tuturor ni se întâmplă să ne mai doară câte ceva din când în când, ba stomacul, ba fierea, splina sau mai știu eu ce treburi. De când am început însă să beau multă apă nu mi s-a mai întâmplat să am dureri d-astea venite din senin.

Gândesc mai ”limpede” – Chiar dacă sună ciudat, altă expresie n-am găsit la ora asta. Simt că mintea mea e mai odihnită și creierul se pune în mișcare mai ușor și mai bine, de aici am dedus că apa e factorul declanșator.

Vă recomand și vouă, dacă nu faceți asta deja, să începeți să consumați 3-4 litrii de apă pe zi și pot face pariu cu voi că o să vedeți schimbări în bine în organismul vostru.

În trecut eram un om foarte milostiv și săritor care ar fi ajutat pe oricine aflat, aparent, la nevoie fără să studiez puțin dacă într-adevăr depinde de ajutorul meu. Mai rău a fost faptul că am fost luat de prost de multe ori și continuam să-i ajut pe aceiași oameni care-mi spuneau că n-au bani să-și cumpere mâncare însă din ceea ce le dădeam eu se duceau în baruri.

Atunci am ajuns la concluzia că e ok să fii un om bun însă nu cu toată lumea. A fi bun nu înseamnă ca dacă tu ai o casă unde să dormi iar niște săraci vin și-ți spun să le dai casa ta tu chiar trebuie să faci asta și să dormi tu în stradă lăsându-i pe ei în casă.

În cele mai multe cazuri, cei care ajung să se afle la nevoie (de obicei de bani) și-au făcut-o cu mâna lor și-și merită soartă. Serios vorbind, cunosc oameni care se plâng mereu la mine că nu au bani să-și cumpere mâncare și să plătească facturile însă fumează zilnic un pachet de țigări, beau câteva beri și mănâncă pe terase unde mâncarea-i de 3 ori mai scumpă decât în super-marketuri. Și asta în timp ce restul familiei stă acasă, în sărăcie.

Luând exemplu și urmărind cu atenție la ceea ce fac cei din jurul meu am învățat să mă gândesc de două ori înainte să cumpăr ceva și să nu-mi cheltui banii decât dacă într-adevăr am nevoie de lucrul respectiv, gândindu-mă la faptul că așa au ajuns în impas și cei care la un moment dat aveau mai mult decât am eu acum. Acum când intru într-un magazin știu deja de acasă ce vreau să cumpăr și nu ies de acolo cu alte zece produse pe care le-am luat doar pentru că le-am văzut la reducere.

Voi ați observat ca la noi lucrurile bune ajung cel mai târziu? Chiar foarte târziu aș putea spune. Nu degeaba apar pe tot internetul poze cu mesajul ”Bine ați venit în România. Dați-vă ceasurile înapoi cu 50 de ani.” Acest aspect se regăsește mai în toate domeniile însă voi încerca în acest articol să pun mai mult accent pe sistemul de învățământ care deși e plin de hibe se spune că reprezintă și consolidează viitorul copiilor noștrii.

Noi și alte câteva țări cam la fel de nedezvoltate de prin preajma noastră am rămas la clasicul și învechitul sistem de învățământ cu lecții plictisitoare, orare făcute prost, materie structurată la fel de prost, școli puține, murdare și fără tehnologia necesară și nu în ultimul rând foarte, foarte mulți profesori care sunt paraleli cu propria meserie și cu felul în care ar trebui ei să se comporte cu elevii pe care (cică) îi învață cum să aibă succes în viață.

În țări precum Suedia, Finlanda și altele deja s-a ajuns la un sistem de învățământ capabil să lanseze cu adevărat oameni pregătiți de viață. Dacă un copil vrea să devină it-st atunci va fi inclus în orarul special copiilor cu această pasiune și nu va mai fi nevoit să facă în exces ore care-i displac și de care nu are nevoie.

La fel ca în multe țări mai civilizate copiii au dreptul să respingă o mare parte din materii dacă nu sunt de acord cu ele, nu le plac și cred că nu o să-i ajute cu nimic în încercarea lor de a se dezvolta pe plan profesional și spiritual. La noi în schimb fiecare elev trebuie să învețe majoritatea rahaturilor care se predau chiar dacă ele n-au nicio legătură cu ceea ce vrea să facă respectivul copil pe viitor.

În concluzie, oare când vom ajunge și noi să ne putem mândri cu sistemul de învățământ? Cel mai probabil atunci când o să fie prea târziu și România o să dispară de pe hartă.

Vă mai amintiți cum părinții ne obligau să ne spălăm pe dinți? Eu unul nu, nu am prea făcut-o până nu mi-au apărut cei definitivi. Nu vedeam rostul, nu înțelegeam prea multe în acea perioadă, toți dinții îmi erau stricați de la dulciuri.

Este foarte important să folosim o pastă bună de dinți, chiar dacă e mai scumpă. Deși nu știm care pastă e cu adevărat bună, nu vedem decât reclamele, putem să ne facem o idee că o firmă mare e mai de încredere decât una de care nu a auzit nimeni. Acum ceva vreme am văzut la televizor un reportaj legat de pastele de dinți ieftine, care nu sunt indicate și au creat probleme. În ciuda acestora, acele paste se mai vând, au prețul în jur de un leu.

Cineva le folosește, nu știu cine, dar rău face, altfel nu s-ar mai vinde. Rafturile sunt pline de ele. Sunt așezate și la vedere, iar o pastă Colgate când caut, trebuie să mă uit în cinci locuri ca să o găsesc. Eu folosesc deobicei gel, se înmoaie mai repede decât pasta și e mai mentolată. Nu mai folosesc pastă de nici un fel, gel sunt pentru toate, albire, mentol, gingii, chiar și simple.

Este necesar să alegem bine pasta de dinți, dinții o dată îi avem, trebuie îngrijiți să ne țină până la adânci bătrâneți. Nu am dinții foarte albi, dar nici nu folosesc paste de albit. Stomatologul mi-a spus că așa e culoarea lor, iar cei tari, nu se prea pot albi. Albire în nici un caz nu fac. Eh, ajunge despre mine. Fiecare are problemele sale, partea comună a tuturor este că trebuie să avem grijă cu ei, să ne spălăm de 2-3 ori pe zi și să mergem regulat la dentist. Pasta de dinți ar trebui și ea schimbată periodic.

Zâmbetul este ceea ce ne face să arătăm bine. Chiar și o față plouată poate arăta extraordinar dacă zâmbește. E ceva mai bun dăcât orice machiaj, îl depășește fără probleme. Asta nu înțeleg oamenii, decât să te faci ca un papagal pe față, mai bine faci o față senină și atragi toate privirile, ba chiar și gelozie.

În momentele când te simți doborât și nu mai poți să faci nimic, nu mai vezi rostul, nu mai merge nimic, un zâmbet al unui prieten, sau prietene, poate să ne redea speranța. E cam greu să explic o asemenea situație, dar sigur vi s-a întâmplat tuturor. Cel mai bine s-ar putea înțelege când vine doctorul la tine, după o operație sau cu niște rezultate, zâmbind, parcă ți s-au luat toate greutățile de pe inimă și aștepți veștile bune. După emoții, griji și multe așteptări, rezultatele bune apar după un zâmbet.

Se spune că persoanele mai puțin deștepte sunt mai fericite, mai zâmbărețe, e chiar adevărat. Nu își fac atâtea griji și e bine să avem pe cineva așa lângă noi. Ne mai calmează, le vedem cât sunt de sigure pe ele, prindem curaj. Deși eu sunt o persoană ceva mai glumeață, când ajung acasă parcă îmi dau lacrimile, sunt aproape depresiv, totul e o aparență, dar când văd că îmi zâmbește cineva, parcă se mai luminează ziua, chiar dacă e un copilaș pe stradă, la care mă strâmb și începe să râdă. Ohh, abia aștept să am și eu copii, să mă joc din nou cu LEGO.

Zâmbetul e cel mai frumos gest pe care o persoană îl poate face, chiar și dacă e fals, tot fac situația mai plăcută. Unele locuri de muncă cer asemenea comportamente, să zâmbești orice ar fi, parcă calmează orice om, îl fac mai puțin irascibil, dacă a venit cu o problemă.

Diferențele dintre generații se observă foarte bine. Dacă acum vreo zece ani, copii stăteau în fața blocului și jucau șotron sau o miuță, astăzi tot mai puține trotuare sunt desenate cu cretă de către copii deoarece aceștia preferă să stea acasă, în fața unui ecran de 17 inch și să joace Candy Crush.

Nu judec această schimbare deoarece este ceva firesc ca lumea să se tot schimbe. Totuși insist să ofer câteva sfaturi generației Facebook deoarece de multe ori văd persoane cum se fac de râs pe rețelele de socializare.

În primul rând cred că nu ar mai trebui oferite atât de multe detalii confidențiale. Văd cum o mulțime de persoane postează tot felul de date care mai de care mai importante începând cu numărul de telefon și terminând chiar cu adresa.

Acestea nu ar trebui oferite pur și simplu deoarece niciodată nu știi când se trezește un prieten de pe Facebook supărat că nu i-ai dat like la poze să-ți facă o vizită surpriză și să îți ceară socoteli. De asemenea nici telefoanele date noaptea târziu cu număr privat nu sunt prea plăcute, mai ales atunci când la celălalt capăt de linie este cineva care te înjură.

Un alt aspect pe care nu aș mai dori să îl văd pe rețelele de socializare sunt miile de poze, multe dintre ele fiind mai puțin potrivite pentru o rețea publică. Într-adevăr, toți oamenii sunt frumoși și sexy însă nu este prea ok să pui tot felul de poze indecente pe Facebook mai ales pentru faptul că nu știi niciodată cine le vede și unde se poate ajunge.

Nu ar trebui să uitați de faptul că Facebook este o rețea de socializare publică și astfel toți prietenii au acces la pozele tale și astfel nu ar fi prea ok să le găseşti pe cine știe ce site-uri, nu ?

Așadar, cred că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a posta ceva pe rețelele de socializare, nu de alta dar ar putea să ne pară rău cândva.

Nu mă număram până acum ceva timp printre persoanele care să meargă regulat la sală și care să aibă foarte mare grijă la somn, alimentație și mod de viață în general.Toate aceste lucruri au luat sfârșit în momentul în care am observat că începusem să mă îngraș necontrolat, să fiu din ce în ce mai obosit iar durerile de cap să fie la ordinea zilei.

Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă și trebuie să-mi schimb radical programul, sau cel puțin cât să dau jos burta iar viață mea să devină semnificativ mai bună.După ce am început să merg de 5-6 ori pe săptămână la sală, să nu mai mănânc de la fast food, să dorm mai mult și să întroduc în alimentația mea de zi cu zi cât mai multe fructe viața mea deja începuse să ia o altă turnură, spre mai bine.

Într-un timp nu foarte lung am reușit să dau jos cu brio kilogramele în plus pe care le acumulasem foarte ușor în timpul în care am dus o viață foarte dezordonată.

Când am început să merg pentru prima oară la sală tot ceea ce aveam de gând era să dau jos ”burta”, sau mai bine zis grăsimea de pe ea, și să mănânc pentru o perioadă cât mai sănătos cu putință pentru a echilibra cât de cât treburile prin organismul meu.

Cu timpul, mergând tot mai des la sală am început să mă ”indragostesc”, practic, de mersul regulat la sală. După ce am scăpat de stratul adipos prin intermediul antrenamentelor de cardio dar și al celor de masă musculară deja începusem să-mi doresc mai mult de la aspectul corpului meu continuând să merg 5 zile pe săptămână la sală.

Așadar, astfel am putut să testez pe pielea mea, la propriu, faptul că sportul înseamnă sănătate și cu ajutorul unui program bun de alimentație și sport viață mea a devenit mult mai bună.

Mini seria “Behind her eyes” este cu siguranță genul de serial care merita vizionat dacă ești pasionat de filme sau seriale psihologice sau de finaluri neașteptate.

Este departe de a se situa în topul favoritelor mele insa este undeva prin topul celor pe care le-aș recomanda cu încredere pentru a fi vizionat cu mintea limpede.

Desi exista câteva puncte slabe în ceea ce privește actorii și câteva neconcordante în scenariu, este totuși un serial WatchSeries care merita vizionat fără a-l percepe ca pe o pierdere de timp.

Începutul este unul destul de banal, se pune accent pe o întâlnire accidentală dintre doi străini într-un bar, o mama care isi creste singura copilul și o căsnicie ce pare perfecta.

Pe parcursul următoarelor episoade toate aceste lucruri se schimba tot mai tare. Se declanșează acțiunea în momentul în care cei doi străini care se întâlnesc într-un bar și la plecare se sărută, afla în următoarea zi ca sunt colegi la locul de munca, mai exact, șef și angajat.

Ca sa expun lucrurile mai clar, Louise este o mama singura care coplesita de rutina și problemele cotidiene se sărută într-un bar cu un străin pe care îl întâlnește atunci, insa se complica totul când a doua zi merge la job-ul pe care îl obitnuse recent și străinul pe care îl sarutase cu o seara înainte se dovedește a fi șeful ei, căsătorit si un bărbat de succes.

David este tipul bărbatului care a excelat în cariera de psihiatru si la prima vedere pare serios, sobru si dedicat muncii si soției lui Adèle.

Adèle este soția lui David, frumoasa si inocenta la prima vedere insa lucrurile se dovedesc a fi extrem de complicate mai târziu în legătură cu ea.

Rob este personajul prezent doar în amintiri, în relatări trecute. Este prezentat ca cel mai bun prieten al lui Adèle din perioada în care aceasta a fost internata intr-un sanatoriu.

În principiu serialul este despre mama singura care este atrasa într-un joc psihologic, un joc al viselor reale. La capătul opus este despre drama prin care Adèle pare ca trece cu soțul ei, acesta păstrând doar aparentele unei familii insa în realitate el nu o mai iubește si nu mai este atras de ea de multa vreme… singurele lucruri ce ii tin împreună sunt doar niște secrete întunecate din trecut.

Totodata povestea îl plasează în centru si pe Rob care se dovedește a fi un personaj mai mult decât episodic.

Serialul amintește si de puterea si dependenta pe care o poate da drogul. Dar si despre dorința si depășirea condiției materiale cu orice preț.

Nu vreau sa stric farmecul serialului si sa va povestesc de fapt cum se petrece acțiunea pana la final, dar cu siguranță dacă aveți o atenție sportiva la detalii puteți anticipa finalul. Personal nu am reușit sa îl anticipez insa a meritat sa mă surprindă. Nu știu dacă va mai urma si o parte a doua, Desi este loc de completare la final.

Jérémie Guez este un realizator care ne-a oferit numeroase surprize placute in ultimii ani (Thou Shalt No Kill, Earth and Blood). Se reintoarce dupa excelentul Thou Shalt No Kill insa, in ciuda unei distributii de exceptie si unei povesti originale, Sons of Philadelphia este un film destul de plictisitor cu personaje care nu au prea multe sa ne spuna sau sa faca pentru a ne surprinde. Dialogurile sunt anoste si confuze si nu intelegem mare lucru din ele.

Matthias Schoenaerts este un actor care ne place mult insa in acest film avem impresia ca se intreaba ce cauta el in acest film. Acelasi lucru este valabil si pentru Joel Kinnaman.

Scenariul este atat de confuz incat uneori ne este cam greu sa ne dam seama care este relatia dintre personaje si filmul tine neaparat sa ne povesteasca abolut totul fara o reala implicare narativa. Nu avem nimic impotriva polarurilor lente insa Sons of Philadelphia nu reuseste sa straluceasca deloc, chiar daca se vrea sa fi un film cu mafioti celebru.

Philadelphia. In urma cu 30 de ani, familia lui Michael l-a luat in grija sa pe Peter dupa moartea tragica a tatalui sau, in circumstante ciudate. Acum, Michael si Peter sunt doi infractori cu personalitati radical diferite. Unul este violent si exuberant in timp ce celalalt este taciturn. Atunci cand Michael este desemnat “jenant” de catre mafia italiana, trecutul tulbure al familiei reiese la suprafata.

Din punct de vedere vizual, Jérémie Guez nu face nimic exceptional. Ne multumim pana la sfarsit cu o poveste care evolueaza fara sa fie inspirata. Filmeaza totul fara sa ne lase impresia ca este un realizator care crede in personajele sale ceea ce este o veritabila problema.

Povestea stagneaza si isi lasa personajele sa navigheze din scena in scena fara sa ne lase impresia ca au ceva interesant sau pasionant sa ne povesteasca. Sons of Philadelphia ii poate seduce pe cei care nu cunosc filmele cu mafioti insa unii isi vor pierde cu siguranta rapid rabdarea.

Vremea buna se apropie cu pasi repezi ceea ce ne determina sa iesim si sa calatorim mai mult. Temperaturile din ce in ce mai ridicate si ziua din ce in ce mai lunga ne determina sa lasam hainele groase de iarna in profitul unei energii estivale. Si de ce sa nu ne oferim o calatorie sau un road trip chiar si in celalalt capat al lumii?
Iata cele mai bune filme care ne indeamna sa calatorim, departe, departe, departe!

Seven Years in Tibet (1997)
La sfarsitul anului 1939, Eiger Heinrich Harrer are un vis maret, acela de a cuceri Nanga Parbat, varful de 8125 de metri al muntilor Himalaya. Accepta o suma de bani pentru a planta aici drapelul nazist cu zvastica. Razboiul izbucneste. Prizonier al britanicilor la granita cu India, reuseste sa evadeze. Incepe adevarata aventura a vietii: o aventura lunga si periculoasa care se va incheia la Lhassa. O calatorie initiatica si interioara de vazut si de revazut iar si iar.

The Beach (2000)
Richard (Leonardo di Caprio), un tanar american, amator de senzatii inedite a ales Asia in speranta ca va trai aici aventura vietii. Intr-un hotel din Bangkok plin de turisti, face cunostinta cu un cuplu de francezi, Françoise (Virginie Ledoyen) si Etienne (Guillaume Canet). In mijlocul noptii, un barbat dubios intra in camera de hotel si evoca o insula secreta, o plaja paradisiaca in care ar fi trait mai multi ani in sanul unei comunitati de sorite libere. A doua zi, Richard gaseste o harta a insulei si cadavrul lui Daffy.

Lost in translation (2003)
Bob Harris (Bill Murray) calatoreste in Tokyo pentru a filma un spot publicitar. Are nevoie urgenta de bani altfel nu s-ar afla aici. Din camera hotelului de lux in care se afla contempleaza orasul insa nu vede nimic. Este, de altfel, detasat de tot si de toate, incapabil sa se integreze in realitatea care il inconjoara, neputand sa doarma din cauza decalajului orar. In aceeasi cladire se afla si Charlotte, o tanara americana insotita de sotul sau, un fotograf. Simtindu-se neglijata, Charlotte are nevoie de atentie. Bob este cel care o va consola…